Aflu, uneori de la tv, alteori de pe net sau de la cunoștințe, despre părinți care descoperă că mult așteptatul lor copil are „probleme”. Știu cum e, știu prin ce trec.
Văd și părinți care au depășit faza acceptării și se mobilizează. Vor să înființeze asociații, fundații, centre de recuperare, să se unească în federații, să facă lobby și advocacy (pentru gratuitatea terapiei ABA, de exemplu), ca să-și ajute copiii, să aibă acces la ceea ce statul nu le oferă.
Nu sunt nici primii, nu vor fi nici ultimii.
Și noi am fost ca ei, doar că ni s-a întâmplat la începutul anilor 90. Nu am avut parte de oportunitățile pe care le au părinții astăzi. Nu aveam baza imensă de date care există acum, nu ajunsese la noi internetul, nici măcar nu aveam computere. Despre handicap mintal? nici nu văzusem, nici nu auzisem de autism. În plus, atitudinea comunității față de persoanele cu dizabilități era cu totul alta. Copiii, ca și adulții erau fie instituționalizați, fie ascunși, foarte multe familii jenându-se de situația de a avea un membru cu handicap, temându-se de a fi învinuiți, arătați cu degetul.
Așa am pornit noi, mame și tați încremeniți de durerea pe care o știți și voi acum, iar lumea noastră era mult mai săracă. Ea tocmai se schimba total la începutul anilor 90, preocupată de nou, de viață, de culoare, de plin, de consum, dar lipsită exact de ceea ce noi aveam mai mare nevoie și în care noi eram ultima ei grijă!
Așa am înființat în 1996 Asociația Sf. Ana și de atunci au trecut 20 ani, cu bune și rele. Copiii au crescut, au venit și alții din urmă, acum sunt adulți, dar toți au rămas cu noi, toți sunt în familii. Am trecut prin toate, le-am încercat pe toate, ne-am confruntat cu de toate. Rezultatul se poate concentra într-un singur cuvânt: succes.
Suntem serioși, puternici și credibili, avem prieteni de nădejde și da, ne-a ajutat și ne ajută statul român!
[/blockquote]
